Fiule, dacă anul ăsta primești o diplomă, îți iau o bicicletă.

Așa suna îndemnul tatălui meu înaintea începerii anului școlar. Era toamna anului 1990 și urma să trec în clasa a 5-a. Întotdeauna mi-a plăcut competiția, pentru mine școala în sine era o competiție între colegii de clasă. Până la data cu pricina, am obținut două locuri de 4 cu mențiune și două diplome datorită locurilor 3 (la țară, astea nu sunt niște rezultate formidabile, dar sunt bunicele). De această dată se schimba școala, treceam la un alt nivel și ni s-au alăturat alți elevi din două sate care aparțin comunei noastre. Locul educatoarei mele preferate a fost schimbată de către mai mulți profesori și profesoare, care abia așteptau să stoarcă untul din noi cu dinții lor de vampiri. Panatalonii de pionier tremurau pe mine și abia m-am abținut de câteva ori să nu fac pe mine, atunci când am zărit unele priviri „ucigașe” ale noilor profesori. Dar eram un elev supermotivat, căci în caz de autodepășire personală, care însemna cel puțin egalarea performanței din clasa a 4-a, echivalent cu obținerea unei diplome de locul 3, primeam o bicicletă.

Prichindel cu coaja de ouă pe fund ce eram, deja fan fotbal încă de pe vremea speriatului împușcat în direct la televizor, mai exact din anul 1988 (practic fotbalul mi-a fost ghidul tinereții mele alături de cățăratul pe munți), aproape că turbasem de atâta energie care se clocea în mine din cauza motivației alimentate în visele nopților în care se numărau biciclete în locul oilor lui Gigi. În aceea toamnă am și uitat că la Mondialul de Fotbal din vara anului 1990, încă plângeam de bucuria provocată la înscrierea golului de către Andreas Brehme, care aducea nemților trofeul de campioni mondial. Macazul preferințelor în materie de fotbal m-au călăuzit spre mâncătorii de pizza (Squaddra Azzura) și conform stilului lor de a aborda o partidă în mare trombă, la fel am început și eu anul școlar prin note foarte bune. Din fericire nu am început să mă așez pe primele rezultate, cum de obicei fac italienii în fotbal, însă la prima mea notă de 8 am plâns o după-amiază întreagă. Aceea notă de 8 a fost ca un țăruș înfipt în inimă, dar spre norocul meu l-am primit într-o zi de vineri, astfel că mi-am recuperat moralul până la începerea noii săptămâni de luptă tacticoasă pentru accederea pe șaua bicicletei visate de către mine.

Între timp am realizat că ar fi nevoie să învăț să mă dau cu bicicleta și am profitat de plecările de acasă ale amicei mele de joacă din copilărie, care totodată îmi era și vecină. Când ea pleca de exemplu la o nuntă de zi cu părinții ei, eu mă strecuram în curtea lor și învățam să mă dau cu bicicleta ei ridicol de joasă, însă numai bună ca să învăț să pedalez fără să sar jos de pe bicicletă ca un disperat care tocmai a găsit punguța cu doi bani în iarba verde de la țară.

Nu știu ce și cum s-a întâmplat, dar în clasa a 5-a mi s-a părut că lupta era mai acerbă pentru un loc de diplomă, mai ceva ca la un mondial de fotbal. Probabil că și colegilor mei li s-a promis vreo bicicletă sexy. Finalul clasei a 5-a m-a găsit într-o stare epuizată din punct de vedere emoțional și nici după trecerea a 19 ani de la acel eveniment, nu sunt în stare să aplic în scris o descriere a gloriei ce l-am simțit în sufletul meu când am aflat că am terminat pe locul 2. Era un moment foarte important din viața mea, pentru că era prima oară când a trebuit să lupt pentru ceva, când totul a depins de mine să îmi ating un obiectiv. Bicicleta este primul punct de reper din viața mea nebună și plină de imaginație în stil de campionat mondial. Totul sau nimic!

Dacă știam ceva procedee de judo, aș fi aplicat o figură în fața magazionerului din Deda, care a fost un om matur foarte lent, ne-a condus până la depozitul de biciclete mai încet ca un melc. În sfârșit am zărit bicicleta mea. Era un Pegas pentru femei, dar potrivit mie din cauza staturii mele de pitic ce eram pe vremea aia. Dar ce crezi frate, că am lovit mereu 185 cm ca acum? Pe vremea respectivă, bicicleta mea Pegas a fost atât de mișto și atât de frumoasă, încât nici pe tatăl meu nu l-am lăsat să-l conducă până la stația cfr din Deda. Ia uite cum arată bicicleta Pegas după 19 ani, care acum a devenit proprietatea moșului meu (vezi poza următoare).

A trecut prin multe ploi (și a rezistat) această bicicletă, care pe alocuri era confundată cu un monopost de Formula-1, dar hei… cum sunt puștanii jucăuși? Mai ales pe vremea aceea, când nu existau calculatoarele astea nașpa prin intermediul cărora citiți amintirile mele din copilărie care se leagă de bicicleta mea Pegas, de natură, de mușchi, de viteză, de accidente și zecile de kilometrii de trasee efectuate săptămânal cu ajutorul picioarelor mele fragede. Eram un slăbănog pe vremea aia, dar plină cu vitalitate.

Da domnule, am făcut și accidente din păcate. Eram un vitezist nebun pe bicicleta mea Pegas, am trăit căzături care mi-au cauzat abraziuni serioase. Cine își poate imagina un puști care la vârsta de 11 ani să pedaleze din toate puterile lui un Pegas greu în josul dealului și să nu reușească să ia curba din timp? Lasă că și broștile au nevoie de companie din când în când. Dar haioase mai erau căzăturile mele. După căzături mă ridicam și începusem inspectarea bicicletei mele ca să mă conving că nu s-a zgâriat. Nu conta că îmi curge sânge din braț sau picioare, bicicleta să nu pățească nimic. Era instrumentul de joacă numărul unu al copilăriei mele.

Dinaintea admiterii în liceu, moșul meu a revenit cu o nouă provocare:

Fiule, dacă intri în liceul de electronică (unde am vrut eu de altfel), vei pupa un mountain-bike cum au prietenii tăi.

Mda, între timp toți prietenii mei au ajuns să aibă mountain-bike-uri și cum eu provin dintr-o familie mai săracă, încă goneam pe străzi cu un Pegas de care însă eram foarte mândru. Elevul-biciclist din mine avea deja experiență în asemenea provocări. Nu îmi explic motivul din cauza căruia s-a întâmplat, în schimb știu și îmi voi aminti toată viața că de la examenele de admitere în liceu am venit acasă zâmbind și foarte sigur pe mine. Am avut foste colege care coborau de pe tren plângând, deși încă nu se știau rezultatele examenelor. Unchiul tânăr, cel care ulterior a trebuit să devină Henrich subsemnatul și-a primit bicicleta mountain-bike la câteva zile după aflarea rezultatelor de la admitere. Din anul 1995 asta a mai rămas din bicicleta mea mountain-bike (vezi poza următoare).

Da știu. Mulți îmi spun că se află într-o stare îngrijită, mai puțin cauciucurile. Acest mountain-bike are propria lui poveste. L-am cumpărat personal din Târgu-Mureș în anul 1995, deci acum are vârsta de 15 ani și o să mai reziste mult timp de acum încolo. Asta garantez cu blogul meu, da? Provine din parcul de biciclete care se situa la ieșirea din Târgu Mureș.

După achiziționare ce credeți că am făcut? Da. Corect! În ciuda faptului că din motive de probleme tehnice la Pegas am stat departe de bicicletă jumătate de an, m-am așezat pe bicicletă și am pornit în direcția localității mele care se află la o distanță de 48 km de Târgu-Mureș, conform site-ului ViaMichelin. Acolo se estimează o durată de 3:27 ore pe bicicletă. La mine a rezultat în trei ore după un drum epuizant, mai ales din cauza lipsei antrenamentului. Ajungând acasă, abia mă mai țineau picioarele și am zis că nu mă mai dau cu bicicleta în vecii vecilor. După o oră de odihnă deja goneam cu noua mea bicicletă mountain-bike pe străzile Alunișului și a localităților vecine.

Cu această bicicletă un singur accident am avut atunci când a intrat în mine o biciclistă beată. După ciocnire bețivana s-a ridicat și m-a întrebat:

Dumneata nu vezi?

Replica era pe măsură din partea subsemnatului stupefiat de posibilitatea întâmplării:

Dumneata mai vrei un pahar de jinars?

Am încercat s-o evit, dar când venea pe partea dreaptă, când pe partea stângă. În fine… important este faptul că bicicleta mea a scăpat nevătămat din ciocnirea cu bețivana satului. Dacă îmi amintesc bine, bicicleta ei s-a cam îndoit, poate primise de băut și ea…

Multe munți și dealuri din zonă am parcurs cu bicicleta mea. Am pedalat în ploaie (venind acasă de la serviciu, din Deda), am trecut prin noroi și am fost vânat și de câinii comunitari, dar bicicleta mea nu m-a lăsat baltă niciodată! Acum este mai potrivit pentru rute mai scurte, dar cu niște investiții bine gândite cu siguranță că o să fie potrivită din nou și pentru trasee lungi și sălbatice. Această bicicletă mă reprezintă într-un fel, pentru că oricine o vede, se gândește la mine. E bicicleta cea veche a lui Henrich! Ia uite și o poză încă din anul 1995. Încă aveam părul des, doar bicicleta nu s-a schimbat prea mult. Ce vremuri…

P.S.: Aș exagera dacă aș spune faptul că am avut o tinerețe exclusiv pe două roți, dar recunosc faptul că ador până și durerea plăcută în timpul cățăratului munților sălbatice cu bicicleta mea.

Etichete: amintiri, biciclete, concurs, tineret

Această însemnare a fost postat în data de Friday, July 9th, 2010 la ora 13:54 în categoria Personal. Poți urmări răspunsurile la această însemnare prin RSS 2.0. Poți lăsa un răspuns, sau poți să faci o referire de pe propriul tău blog către această însemnare.