Niciodată n-aș fi crezut că oarecum o să regret dezacordul meu față de manelele de altădată. Față de primele manele apărute prin România, gen LA – Ochii tăi. Nici atunci și nici acum nu pot să spun că aș fi manelist și cu siguranță niciodată nu voi fi fanul acestui gen de muzică, dar parcă calitatea manelelor de pe vremea aia era superioară jegului ieftin parfumat cu borătură din ziua de azi.
Cu siguranță că piesele românești pe care urmează să le enumăr nu se aflau neapărat prin bagajul meu de preferințe, dar este vorba despre niște melodii care mi-au înconjurat copilăria în public. Defineau un stil aparte, condimentau aerul cu simplitate și eram călăuzit pe drumul inocent al copilăriei și mai târziu a primei mele tinereți de astfel de melodii. Nu contează că acasă ascultam pe de o parte AC/DC, Guns N’ Roses, Metallica sau Deep Purple și de cealaltă parte conform chefului meu mă relaxam pe DJ Bobo, Captain Hollywood Project, Cappella (am ratat concertul băgami-aș, deși știam că cei doi creează atmosferă electrizantă) sau Brooklyn Bounce, melodiile românești crescând în calitate și cantitate au avut locul lor într-o mică parte a vieții mele.
