Atitudinea critică puternică nu este un rol de al meu, vine din interiorul meu. Mă critic și pe mine însumi? Neîncetat! Mă supun unei autopsihanalize continue. Am o metodă de exprimare/comunicare rară, recunosc. Duritatea verbală nu este interzis în public și totuși foarte puțini îndrăznesc să-şi asume. Poate pentru unii este surprinzător, dar în viața privată fac tot posibilul să evit conflictele explicite.

Și totuși de ce apar la suprafață niște străini care să se uite urât la mine, care să-mi țină morală (deși nu mă cunosc, măi … cum să ții morală la un necunoscut?) sau să mă trimită direct în Ungaria? În orice caz nu datorită faptului că nu creez notițe despre viața mea privată, despre fericirea mea. Se întâmplă asemenea ieșiri naive din partea multora, pentru că deranjez. Deranjez prin relatarea directă a realității și prin reacțiile mele.

Nu poartă orice și oricine culoarea roz și destul de des putem spune că adevărul doare. Dacă aș spune numai prostii, cel mai indicat ar fi să fiu trecut cu vederea. Dar tentativele de comentarii anonime (bineînțeles că șterse, eu nu colaborez cu anonimi) îmi arată faptul că reușesc în continuare să tratez această relație dintre mine și audiență, ce s-a format din 2007 și până azi. Că mai există unii care au mintea îngustă, aia nu este problema mea și nu mă interesează. Cine vrea, poate să înțeleagă rostul unui astfel de blogger.

Până la afirmații de genul că aș fi îngâmfat, e cale lungă și orice întâmplare are una sau mai multe cauze. Însă până când se va reduce cercul din jurul numelui meu secundar, hai să presupunem că eu sunt de vină de politica falimentară a CFR-ului, că țiganii sunt necivilizați și urât mirositori, că cei mai disciplinați cetățeni români se află în poziții culcat din cimitire, că a noastră clasă politică e de rahat și că toate astea există în România.

Etichete: personal