Chiar și tu te poți schimba!

Oare de câte ori ai auzit deja părerea multora că oamenii nu se pot schimba? Părerea celor care chiar nu se schimbă decât la vârstă. Fiind om, ești predispus să ai încredere în oameni. Face parte din trăsăturile noastre. Cu mii de ani în urmă, oamenii vânau în echipe. Încrederea era fundamentală între membrii echipelor de vânători de mamuți.

Te-ai născut și ai avut o copilărie. Ai învățat multe lucruri despre tine, viață și mediu. Apoi te-ai făcut adolescent și ai continuat să înveți și să aduni tot mai multe experiențe. Nu-mi spune că te-ai maturizat degeaba și tot ceea ce ai învățat este că trebuie doar să satisfaci așteptările altora. Oricum le luăm, astea sunt deja schimbări. Firești, ai zice. Bine și aici gata, de aici nu ne mai putem schimba? Bazându-ne pe mintea noastră mai dezvoltată după o anumită vârstă?

Dar cine ți-a spus că un experiment sau greșeală trebuie să fie fatală în viața ta? Uite, eu îți explic parte din treabă. Cealaltă parte o vei completa tu. Eu îți ofer inspirația sau exemplul meu și viața ți-o trăiești tu.

Eu nu sunt un atlet de elită. Eu nu concurez cu elita. Eu concurez cu mine însumi. Aseară am dorit să fac o figură frumoasă la ultimul concurs din acest an. Aerul rece și ceața nu m-au ajutat. Vizibilitatea nu a fost proastă, dar în continuu simțeam sau aveam impresia că ceva nu e în ordine cu aerul respirat. Aveam probleme cu respirația încă de la kilometrul 2.

Dacă alergi, știi bine la ce mă refer. Sufocare, dar nu vrei să încetinești pentru că ești la concurs și ai obiective. Eu am promis la prietenii mei că le voi dedica această cursă și am dorit să fie ceva special. Cum au decurs kilometrii pline cu durere, ți le povestesc o dată ce ajungem la relatarea cursei de ieri.

Avusem impresia că am pierdut orice șansă la obiectivele mele. Accelerasem cât puteam, apoi mă mai tăiam câte un pic. Și tot așa. Cu apr. 300 de metri înainte de linia de sosire m-am uitat pe ceas. Instinctul îmi transmitea că mai pot atinge recordul personal. Și am pornit la un sprint la care zici că mi-am ținut respirația. Mi-am zis că orice ar fi, eu nu mai rup din ritm și trec astfel linia de sosire.

Am ajuns. Am oprit ceasul și m-am uitat la ea. Mi-am bătut recordul personal cu 10 secunde. Am făcut semn la voluntarii cu medaliile că revin mai târziu la ele. M-am sprijinit de ceva (bancă, copac, nu mai știu) și așa am stat preț de vreo 5 minute sau chiar mai mult. Pur și simplu am fost amețit și abia mai știam de mine. Apoi mi-am primit medalia și am trecut prin mulțime cerând scuze cu un zâmbet idiot de la toți cei care m-am lovit ușor din amețeală.

În interiorul meu am fost super fericit. Mi-am depășit încă o limită. Una care se părea deja pierdută.

De mâine poți să fii stâncă, un adevărat luptător, un câștigător uriaș și poți să nu mai renunți niciodată la planurile tale. A renunța înseamnă că ai murit. Păi așa mort, cum o să-mi mai citești blogul, friendo?

 

Ți-a plăcut articolul?
Mă poți sprijini pentru a scrie mai multe detalii prin Patreon!

Leave A Comment

Please be polite. We appreciate that. Your email address will not be published and required fields are marked

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.