Mureș Half Marathon 2018 – 10 km

Așadar, după prima accidentare nu m-am putut pregăti suficient de bine pentru următoarea competiție. Pregătire în termeni de condiție fizică minimă necesară pentru o competiție de alergat. De altfel aveam trei săptămâni de la prima competiție și următoarea, timp insuficient pentru a mă pregăti pentru o competiție cu pretenții la rezultate fabuloase, având în vedere perioada de când alerg și cât am alergat.

De fapt până în ziua concursului Mureș Half Marathon, am alergat doar vreo 28 km. După accidentare m-am dat cu bicicleta 7,5 km și am mai avut o alergare ușoară de 4 km. În asemenea condiții urma să particip la prima mea competiție cu o lungime de 10 km, distanță ce nu l-am alergat până în ziua respectivă. Nu am avut pretenții deosebite, doar să reziste genunchiul, să termin cursa și să nu fiu ultimul. Deși la ce condiție fizică aveam pe atunci, cred că nu conta nici ultimul loc doar să termin competiția.

Fotografie kit și dedicație pentru cei mai fabuloși ex-colegi care mi-au făcut cadou acel tricou. Csongor, József, Paul, István și Aniela (în ordinea meselor din biroul în care lucram)

M-am culcat târziu, după miezul nopții. Dar de această dată nu am fost nevoit să conduc dimineața în ziua concursului. Atunci când m-am trezit simțeam că nu am nici un chef să mă prezint la fața locului, deși era locul ideal doar la câțiva kilometri de mine. Nu am dormit destul și am fost morocănos în mine. Mi-am preparat genunchiul cu cremă diclofenac, foaia de varză presată legată bine cu tifon și protecție genunchi. Acest tratament a fost aplicat în fiecare zi de la ziua accidentării, alternând bineînțeles cu scoaterea tifonului pentru ca pielea să mai și respire normal. Nu am mai simțit dureri. În schimb mi-am amintit de altceva.

Mi-am amintit de faptul că înaintea competiției am dorit să dedic aceea alergare foștilor mei colegi, o echipă de excepție și o echipă în adevăratul sens al cuvântului. Nu ciurli-burli, hara-kiri, caca-muka sau similare. O echipă în care fiecare avea și are punctul lui forte și aia se aplică în acel grup. Lipsa durerii și această așa zisa promisiune începeau să genereze motivație în mine, plus curiozitatea față de concurs.

Să nu credeți că am consumat toate gelurile alea. Neah, doar una din ele. Alea și băutura energizantă se află pe foto pentru efect. Și am ajuns pe strada Bolyai. Brusc, este? 🙂 Dar am parcat finuț, nu brusc, pentru că acolo am vrut să parchez, evitând parcarea subterană din apropierea concursului, pentru că nu știam dacă mai sunt locuri libere acolo. În momentele și zilele decisive eu nu fac compromisuri, mie îmi place să merg la sigur.

Cobor pe strada Bolyai înspre locul startului din Piața Teatrului din Târgu Mureș. Observam mai mulți concurenți care alergau ușor pentru încălzire. Vai de capul lor, ziceam, ăștia vor să-și epuizeze forțele încă dinaintea startului și din ziua aceea încă multă vreme nu am priceput utilitatea și efectele acelor alergări ușoare dinaintea unui concurs. Acuma le știu. Le-am aflat recent de la un nume mare din sportul românesc și am simțit și pe propria mea piele lipsa lor. Asta de când mă antrenez mai bine.

Ajung la fața locului și simt diferența de atmosferă între proba de 5 km de la Cluj și cea de 10 km și 21 km. Aici lumea făcea încălziri serioase, chiar și cei care nu alergau ușor. Mă simțeam mic. Mic de tot. Am tras aer în piept și îmi ziceam prin gând, fie ce o fi. Am încercat să fac și eu mișcările văzute la alții, dar prin gând făceam pe mine de o frică ușoară. Dau și de cunoscuți, dăm mâna, vorbim și urăm reciproc mult succes.

Apare și Szilárd. Cum adică cine e? Păi el e verișorul, dar de aici încolo îl voi numi Szilárd. Așa e botezat dânsul și așa îi zic din plăcere. Normal că apărea relaxat, unul care n-are nici o treabă. Zâmbea, glumea și deschidea subiecte care nu aveau nici o legătură cu alergatul. Credeam că acolo leșin și cu asta basta. Norocul meu că a venit ora startului și atunci mă bate în umeri, îmi urează baftă și-mi spune să am grijă de genunchiul acela dar totuși să mă țin după el cât pot. Este! Începe bătălia!

Se dă startul și eu m-am ținut după Szilárd! Hah, luptam! Vreo 10 metri. Atunci am înțeles că zeii mi-au prescris o porție mai mică de oxigen pe ziua aia și eu trebuie să alerg mai încet. Ca să nu avem discuții inutile și să ne înțelegem pe acest link se găsește și harta traseului. De aia că și de data aceasta Fitbitul avea zi de odihnă pe partea de comunicare prin GPS cu telefonul.

Încă n-am trecut nici de primul kilometru, dar pe mine m-a apucat o lene așa de mare încât doar de evitarea rușinii mai alergam. Pe la kilometru 3.5 se întorceau deja cei din fruntea plutonului, ei fiind deja după kilometrul 5. Cam așa ritm aveam eu. Fiecare pas era o luptă cu lenea și cu mine însumi. Dând față în față cu fruntea plutonului nu m-a încurajat deloc. Nici noxele mașinilor care treceau pe partea cealaltă a drumului. Până am ajuns și eu la întoarcerea de la km 4, măcar am putut să văd cine mai concurează dintre cunoscuți și care cât avans are față de mine sau cu cât e în urmă față de fruntea plutonului. Na ăia alergau ca niște terminatori.

După întoarcere trebuia să arăt extrem de nașpa, pentru că pe la km 5 m-a întrebat doctorul competiției, care se deplasa pe un scuter, de starea mea. I-am făcut semne că totul e ok, pentru că nu puteam să scot nici măcar un cuvânt în lupta pentru oxigen. Era o luptă ca-n era comunistă în care oamenii se luptau pentru câte o porție mică de carne. Așa mă luptam și eu cu respirația. Păi atât am alergat și la Cluj, acum trebuia să alerg dublu. Și începusem prin gând să calculez chestii. Că dacă termin cursa asta o să fie de bine.

La km 6 apare o polițistă extrem de atrăgătoare. În ciuda rampei ușoare am încercat să forțez un pic mai tare și să par sigur pe mine, fără dureri, probleme cu respirația. Sigur i-am făcut o impresie bună! Sau nu. Na, dar a venit timpul să încerc și primul meu gel energizant. Așa din alergare tati, că nu așa trebuie? Cred că nu, pentru că era să mă înec. Și mi s-a părut cam lipicios gelul acela. Am scuipat afară tot și așteptam să dau de un grup de voluntari unde să arunc dracului gelul acela malefic. N-am aruncat în voluntari na, ci în sacii de lângă ei. Pă ce, credeai că scriu de paintball sau alergat? Ulterior doar din gelurile alea foloseam în majoritatea timpului, dar pe atunci ce știam eu cum se consumă ele …

Pe la strada Secerei nu a ieșit nici un susținător pentru mine. A fost mare petrecerea cu o noapte mai devreme. Lumea încă dormea. Uite că eu alerg, ce prost sunt. Opa, și am zărit încă o polițistă. Bine, erau și polițiști pe acolo, dar „nu i-am văzut”. De data asta am schimbat puțin tactica. Următoarea rampă era mai înclinată și am încercat să transmit prin mișcările mele cât de greu este urcarea respectivă. După aia mi-am dat seama cât de hilar puteam să par, pentru că mă aflam în ultima parte a plutonului. Eu cu kilogramele mele în plus și încă câțiva „puturoși”.

Înainte de centru unde se afla kilometrul 8, am ajuns din urmă un grup care păreau că s-au terminat sau doar i-a apucat cheful de poveste, pentru că vorbeau într-una de mă plictiseau și am trecut de acel grup. În centru am avut trei experiențe plăcute. La prima am dat de tipul care e super deranjat de faptul că după postări am un buton de Patreon și pe care din această cauză l-am pierdut ca cititor, dar totuși îmi mai dă sfaturi. Atunci nu mi-a oferit sfaturi, dar am avut un schimb de replici glumețe și plăcute. Apoi a urmat o domnișoară din satul meu natal care mă încuraja și mi-a plăcut acest lucru, dar nu am trecut fără să îi explic că de aia alerg mai încet că am probleme și arătam spre genunchi. Ultima stație de experiență din centrul orașului a fost fostul meu profesor la școala foto care a și creat fotografia de mai sus.

Și măcar așa au mai trecut vreo 1-2 km fără să-i observ și urma urcarea la cetate care m-a prins în plimbare cu pași grăbiți și dracul m-a pus să mă uit pe pocnitura de ceas FitBit Charge 2 pe care o aveam atunci. Îmi arăta cum că m-aș fi aflat deja la km 10 și eu încă urma să mai alerg și prin cetate și prin bulevardul cetății. De fapt încă mai aveam vreo 2 kilometri de alergat. Parcă acolo mi-a scăzut moralul și mai mult decât în punctul în care am dat de fruntea plutonului care erau cu vreo 2 km în fața mea.

Am refuzat până și apa de la punctul de hidratare și prin gând am fost supărat pe toată lumea. Pe organizatori, pe zeii cu porția de oxigen și pe toți cei care mi-au venit mie în minte în clipa aceea. Clipă care s-a terminat o dată ce am auzit fluierul arbitrului cursei, sau cum i se spune, care se deplasa pe bicicletă în fața concurentului de pe locul 1. M-au ajuns din urmă. Problema era că dânșii se aflau deja cu o tură în fața mea. Acolo m-am îmbărbătat că dacă „ăla” a putut să alerge aproape 21 km și m-a bătut în acel hal, am să pot termina și eu cei 10 km și de acolo am alergat cât puteam eu mai bine. Strângând din dinți prin bulevard (foto), coborând de la cetate și de acolo până la finish am aplicat un tempo maxim ce am putut să dau. La finish cineva făcea semne disperate că trebuie să trec poarta pe covor, eu abia puteam să țintesc covorul larg de cel puțin 1 metru. Nu din cauza vitezei, că doar aveam și viteză, cât din cauza stării de amețeală ce o simțeam după aventura de alergare de 10 km și ceva și atitudinea de viteaz de la sfârșit.

După finish, am mai făcut câteva mișcări de alergare despre care ulterior am aflat că se numește „cooldown”. Am stat cu Szilárd să mâncăm pasta de la pasta-party. Am privit concurenții care treceau linia de finish la proba de 21 km, am admirat medalia de finisher foarte frumos și solid și am consumat atmosfera cu plăcere și am știut că e musai să particip la această competiție și la anul. Singura întrebare se leagă de probă, 10 km sau 21 km. Am deja o bănuială, dar afară a început să plouă și mi s-a făcut chef să termin acest articol lung. Nu din cauza ploii, dar știu că după ploaie trebuie să fiu gata pentru ultimul antrenament dinaintea următoarei competiții.

Oh da, n-am ieșit ultimul nici la general și nici la categoria de vârstă! La categoria de vârstă devansând chiar 2 concurenți. Incredibil! 🙂

Diplomă Mureș Half Marathon 2018.

Ți-a plăcut articolul?
Mă poți sprijini pentru a scrie mai multe detalii prin Patreon!

1 comment

  1. […] ca un pește în momentul în care am citit textul de mai sus. După experiența deosebită de la Mureș Halfmarathon am dorit foarte mult să particip și la alte competiții similare și momeala de mai sus a […]

Leave A Comment

Please be polite. We appreciate that. Your email address will not be published and required fields are marked

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.