Rodnei Sky Race – 16km

A sosit timpul să îți povestesc despre cel mai greu traseu parcurs vreodată de către mine. Pe traseul „Galațului” organizatorii promiteau 16 km de distracție cu o urcare de peste 1250 metri. Conform ceasului meu Garmin Fenix 3, am parcurs o distanță de 17,53 km și am urcat 1.182 metri. Am pornit la drum cu un alt atlet amator din Târgu Mureș, cu care drumul până la Borșa a fost mult mai ușor și plăcut. Dânsul pornea pe „Traseul Cailor”, 7 km, și poate că aceea distanță era mai indicată și pentru mine.

Am fost foarte încrezător în șansele mele și consideram că pot termina cursa sub 2 ore. Alții, pe ai căror părere le prețuiesc, considerau că mă avânt prea devreme la un munte așa de înalt și că îmi ajungea și traseul de 7 km. Doar că eu nu puteam accepta „doar 7 km”. Nu intra nicicum în mintea mea. Păi eu alerg distanțe de cel puțin 10 km, nu îmi permit să cobor sub această valoare. Așa învață omul, pe propria lui piele. Dar important e să nu regretăm nimic și chiar să învățăm din experiențe.

Ajunși la fața locului am văzut pârtia de schi din apropiere. Credeam că acolo va trebui să ne cățărăm. Arăta destul de „sălbatic” pentru alergare. Ulterior am înțeles că acolo doar vom coborâ și nu este nici pe departe atât de abrupt precum secțiunea de la Cascada Cailor sau urcarea de la începutul traseului, care câțiva kilometri buni părea un traseu mai sălbatic decât pârtiuța aceasta de schi.

Atmosfera a fost una de concurs important de munte, multe fețe cunoscute, sportivi buni. Am dat mâna cu cei pe care îi cunoșteam și mi-am văzut de treabă. Urma să fac încălzirile necesare la care progresam și le făceam din ce în ce mai bine. M-am izolat în lumea mea și atât de focusat eram pe ceea ce fac, încât am impresia că am uitat pornit zeci de minute bune camera GoPro Hero 5 și din această cauză s-a descărcat bateria camerei mult prea repede pe la începutul traseului.

Timp de vreo 8 kilometri urcam și tot urcam, nici vorbă de secțiuni drepte. Uneori alergam, alteori doar mă grăbeam și rar observam ceva interesant în materie de peisaj. Doar pădure și pe alocuri lunci. Simțeam cum inima vrea să-mi sară afară din piept și după kilometrul 4 am decis să încerc să îmi temperez ritmul cardiac. Știam deja că va fi un traseu lung și anevoios, dar văzând cum se chinuie și alții, acest lucru mă motiva să nu ajung în afara timpului limită. Ajungând în afara timpului limită însemna să fiu adus înapoi la locul de start de către echipa de salvamontiști.

O femeie care s-a înscris la proba de 25 km a rămas așa de mult în urmă, încât nu era clar dacă va reuși să țină pasul nici măcar cu noi. Ideea este că cei de la proba de 25 km au luat startul cu o jumătate de oră mai devreme. Când ai atâta surplus de kilograme, cât avea concurenta merituoasă (peste 115 kg așa la ochi), mi se pare o ușoară lipsă de responsabilitate față propria ei persoană și nu în ultimul rând trup. Riscul de accident și probleme de sănătate este mult prea ridicat în asemenea situații. Nu cred că a reușit să termine concursul și salvamontiștii erau în continuă alertă din cauza ei.

N-am stat să urmăresc această telenovelă, eu mi-am văzut de drum și chinurile mele. Am încercat să îmi programez mintea în așa fel încât să cred că pot să reușesc să termin cu bine acel concurs. Mă uitam foarte des la ceas și eram nerăbdător să ajung la km 8. A fost o urcare neobișnuit de lungă și cu o elevație mare pentru mine. Dar o dată ajuns sus pe vârf, priveliștea îți răsplătește fiecare picătură de efort depus, fiecare părere amintită pe parcurs și acolo uiți de ritmul cardiac, gambe și alte detalii mult prea banale față de orgasmul vizual ce-ți oferă ochii.

De aici m-a apucat cheful de distracție. Am avut răbdare cu orice concurent pe care l-am ajuns din urmă. La cățărare mai mereu eu am fost lăsat în urmă, dar aici deja alergam degajat. Dacă mă întrebau ceva, le răspundeam amabil. În orice limbă. Am vorbit în românește, ungurește, engleză dar și germană. În funcție de concurent sau cum bănuiam reciproc proveniența fiecăruia. Unul chiar m-a rugat să îi închid rucsacul. Sigur, cu mare plăcere! Am fost cel mai fericit om de pe lumea asta, în acele momente cuprinse de peisaje care tămăduiesc orice pornire negativă din om.

Am glumit, am râs, am discutat, l-am susținut pe unul zicându-i mereu „hai să tragem un pic până la capătul acela”. Totul mergea bine. Atât de bine, încât urmele oboselii de la urcare au pierit și începusem să mă distanțez de plutonul conversațional. Am văzut eu că mă aflu deja peste 2 ore și nu mi-a ieșit planul, dar nu mă interesa. Încet cu încetul dădeam și de turiști și alergatul începea să pară ca una de duminică. Asta până când am ajuns la Cascada Cailor.

Acolo m-am oprit și preț de câteva secunde am crezut că am greșit traseul. Adică să coborâm pe aici? Păi nici dacă aș fi fresh nu aș avea chef. Ești nebun? Sincer, am început să mă tem. De alunecări, de puținele rezerve de forță din picioare, de căzături și altele. Am început să cobor și am simțit că voi avea probleme. Apucături de crampe, forța din picioare pe terminate și ușoare tremurături. Am reușit să ajung jos doar cu prețul a câtorva opriri. La capătul de jos a cascadei ne întâmpinau niște voluntari foarte glumeți. Una din ele a glumit și cu mine văzând tricoul meu de la Cross Kápolna. Cică asta nu se compară cu 9,3 km, este?

Urcarea ușoară de după cascadă l-am efectuat în pași și ritm de zombi după care am trecut de un fel pre-finish (Poarta Maramureșeană). Din nou urma o secțiune mai plată, cu lume multă. Telescaunurile pline cu turiști. Eu nu prea mai aveam forță în picioare, dar reușeam să mențin un ritm de easy. Până să mă apuc să fac cu mâna la niște turiști fericiți, ajung la capătul de sus a pârtiei de schi. Acolo îmi venea să stau jos și să plâng cu picioarele tremurând. La fiecare pas alergat sau doar plimbare, simțeam cum abia mă mai țin picioarele. Și cu acele picioare trebuia să frânez cumva, pentru că un avânt mult prea rapid însemna o căzătură sigură.

Am dat de o fată care cred că doar se plimba pe acolo, m-a îmbrățișat, mi-a făcut câteva poze și s-a ținut după mine încurajându-mă până ce am ajuns la capătul de jos a pârtiei de schi. De acolo am alergat cum am putut și văzusem mai mult înainte precum caii. După linia de sosire cineva mi-a dat ceva kit de finisher și o medalie. Eu m-am culcat frumos în iarbă și am adormit un pic, cu 1800+ calorii arse. După trezire mi-am oprit ceasul pe la vreo 3 ore și jumătate. Am zâmbit, știind că voi avea ce să îmbunătățesc la următoarea participare și am efectuat puțin streching, după care am adormit din nou până să mă trezească colegul meu de drum.

A fost o experiență unică și după terminarea traseului am simțit că dacă am reușit să ies cu bine de la acel concurs, de acolo nimic nu o să mă mai oprească. Nu știu dacă Rodnei Sky Race este un fel de examen de maturizare la alergat, dar știu deja cum m-aș pregăti pentru următorul concurs similar și cum l-aș aborda. O oră! Atât este obiectivul de îmbunătățire. Și dacă n-ai fost prin Munții Rodnei, atunci îți recomand să le vizitezi. Ai ce să vezi pe acolo!