Am ajuns la prima mea cursă pe trail. Adică pe teren montan. Cu cotul fracturat și zero antrenamente. De la Tușnad Marathon am apucat doar o ieșire cu rolele, suficient cât să mă accidentez. S-a întâmplat într-o zi de marți. Nu concursul. Fractura cu ocazia ieșirii la rollerskating. În data de 5 iunie. A urmat a doua zi o „plimbare” de 6.4 km până la urgențe. Abia a doua zi pentru că după ce m-am trezit, abia atunci au început durerile infernale. M-am dus pe jos pentru că așa sunt eu. Uneori un bizon, care dacă e înconjurat de probleme, nu prea alege căi ocolitoare, precum un taxi. Nu îmi place să mă complic, că doar nu-mi rup cotul așa de des și n-am experiență în așa ceva. M-am dus pe jos și eu așa cum am putut.
De fapt așa eram în ziua aceea. Eu cred în progres, în evoluție și sunt convins că azi putem fi mai buni și mai isteți cu ani lumină față de ziua de ieri. Nu știu a doua oară cum aș face, pentru că nu planific să-mi rup oasele la tot drumul. În fine. Am vorbit cu cineva care în 2017 a alergat la Tușnad cu palma în gips. M-am temut că trebuie să renunț la prima mea cursă de trail. Și apoi următoarea de la Ditrău. Mi-am zis că aștept până vineri, adică trei zile, și văd eu cum o să fac. Nu mai eram un bizon. Eram un căprior cu ochii strălucind de necaz și speranță. Aveam și dureri. cum să nu, dar mă gândesc că așa e normal după o fractură. Dacă oamenii ar avea orgasme după fracturi, cred că omenirea ar trăi un stil de viață hara-kiri. Deși cam tot pe acolo trăim, dar sub altă formă.
Vreau să punctez din nou un detaliu foarte important. Nu sunt un sinucigaș. Poate că uneori acționez „în afara cutiei”, pentru că nu îmi place să trăiesc în cutie. Dar și eu sunt capabil să realizez riscul la care m-am supus. Pentru mine acel risc, prin continuarea participării la curse cu brațul în gips, însemna posibilitatea de a suferi mai multe intervenții chirurgicale timp de vreo 2-3 ani la rând. Am luat decizia pe niște considerente foarte simple. Gipsul a fost atașat cu grijă pe brațul meu. Am învățat mișcările provocatoare de dureri la cot și la fel și pozițiile și mișcările la care nu mă durea nimic. Nu aveam nevoie de diplome de masterat ca să îmi dau seama că din umeri pot să îmi mișc brațul. Era clar. Dacă pot să îmi mișc brațul din umeri, atunci am să-mi mișc fundul la Gheorgheni, în vederea participării la competiția Cross Kápolna.
Pe drum, cel mai mare impediment a reprezentat schimbarea treptei de viteze în treapta a 5-a. Acolo aveam dureri nasoale. Poziția aceea nu l-am experimentat acasă. În oraș nu conduceam în treapta a 5-a. În zilele alea nasoale cu brațul în gips, nici nu pea conduceam mașina. De fapt deloc. Dar după câteva zeci de kilometri m-am prins cum aș putea să lucrez cu schimbătorul de viteze ca să reduc durerile. Ar fi fost culmea să nu ajung la concurs din cauza unei trepte de viteze. Dar am ajuns și după acel moment a fost una din zilele alea când simți privirile pe tine. Simți cum curg privirile pe trupul tău și te evaluează prin gând. La mine s-au blocat la gips. Cam nasoală experiență vizuală pentru cei prezenți la Cross Kápolna.
A fost o cursă extrem de grea și acum nu are rost să analizez mai detaliat. Am venit la concurs neantrenat și era prima mea cursă pe trail. Era normal să fie greu și atunci mi-am zis că e cea mai grea cursă ever. Pe atunci încă nu știam ce avea să mă aștepte. La prima urcare simțeam că-mi sare inima din piept. Și au urmat multe alte urcări, pe atunci grele pentru mine. Azi rămâne de văzut, dar azi nu alerg pe acolo. Poate la anul. Brațul s-a comportat bine, am fost și eu cuminte cu ea. Cineva mă întreba dacă nu mi-e frică să cad? Păi nu. Dacă era să cad, încercam să cad pe cealaltă parte. Eventual să-mi rup și brațul stâng. La viteza mea din aceea zi, cred că șansele erau prea mici să cad.
All in all, am întâlnit mulți amici cu care țin legătura și până în ziua de azi. Nu regret că am participat la cursă cu brațul în gips. Totul a decurs bine. În aceea zi mi-am mai depășit încă o limită și de atunci tot continui să mă autodepășesc și pot să spun că viața este nemaipomenită pe zi ce trece. Consider că fiecare poate să trăiească viața la care are curajul să viseze. Și mă repet. Deși apreciez enorm empatia de care au dat dovadă cunoscuții și necunoscuții din aceea zi și chiar și după, eu nu consider gestul meu unul eroic. Nu! Am încercat să relatez experiența mea de la Cross Kápolna fără rețineri. Poate azi mă crezi, poate nu. Este în regulă.
Tot în aceea zi, prietenul meu Mészáros Zsolt mi-a trimis un mesaj pe care de atunci rar o uit. Rar se întâmplă să am antrenament sau cursă și să nu îmi aduc aminte de ea:
„– Tu vei fi un mare alergător!”
Omul știe și de glume, dar atunci am simțit printre rânduri că nu glumește. Acele cuvinte m-au marcat și în tot drumul meu parcurs de atunci și până azi, are un rol aparte. Așa cum pe parcurs ai să afli de la cine am mai primit încurajări și sfaturi. Apreciez cuvintele, dar nu mă ocup de partea realizării. Nu că nu aș dori. Eu doar îmi fac treaba, îmi continui drumul. Realizez că pot să fiu un mare alergător chiar și depâșindu-mi limitele în fiecare zi sau săptămână. La cât o să ajungă, asta o voi afla și cu siguranță o vom afla împreună. Ține și de limitările fizice unui om și eu poate că nu sunt un atlet înnăscut și n-am să concurez vreodată cu kenieni sau diferiți mari campioni. Dar atâta timp cât te afli pe un drum, ai șansa și obiectivele tale. Indiferent ce anume ți s-a rupt. Chiloțeii, inima, brațul sau degetul mijlociu. Pace!
1 Comment