Mie îmi place alergatul din afara zonei de confort. Acel tip de alergat. Aceasta mă ambiționează și îmi alimentează anduranța. Eu nu datorez nimic alergatului și doar mă folosesc de ea prin fizicul și mintea mea. Primesc foarte multe întrebări și sfaturi legate de multele competiții la care particip. Am auzit de la mai multe persoane, care aleargă în mod constant, că mă voi sătura de alergat dacă continui așa. Pe mine nu mă deranjează dacă unii oameni nu înțeleg modul meu de gândire, dacă ei sunt de altă părere sau dacă nu cunosc motivele știute doar de mine.
Sincer, nu pun la îndoială afirmația legată de saturație, dar nici nu o iau ca pe o certitudine. Fiecare om le știe pe ale lui. Ce s-ar întâmpla dacă la un moment dat m-aș sătura de alergat? Deși pe moment nu realizez logica dintre competiții multe și saturație, din vreme ce alergatul este un stil de viață. Sau parte dintr-un stil de viață mai sănătos. Dar să zicem că s-ar întâmpla aceea saturație. Pur și simplu l-aș accepta și s-ar încheia un capitol în viața mea, pentru ca să-i facă loc următorului capitol. Sunt N + 1 sporturi care te ajută să trăiești mai sănătos.
Eu nu servesc și nu consum alergatul pe porție. Nu o divizez în timp, „ca să îmi rămână” vâna și plăcerea specifică alergatului chiar și peste 20 de ani. Nu îmi pasă ce va fi peste 20 de ani din această privință, pentru că nici garanție nu avem că o să apucăm „peste 20 de ani”. Dacă cumva urmărești și pagina mea personală pe Facebook, la postările legate de alergat trebuie să fii mai atent. Foarte ușor poți să ai senzația că folosesc niște texte megalomane, deși în realitate sunt doar niște producții care îmi sună uneori în cap și servesc rotițele motivaționale.
Eu atunci când fac ceva sau activez în mod constant într-un domeniu anume, încerc să fac treabă bună. Încerc să progresez în direcția perfecțiunii. În viața zilnică încerc să progresez pe plan personal. De ce să nu savurez activitățile mele în mod total? Eu nu pot trăi cu jumătăți de măsură. Eu susțin libertatea, totalitatea, calitatea și progresul. În această perioadă vreau să particip la multe concursuri. Deja de acum știu sigur că la anul competițiile vor fi un pic mai puține. Se schimbă anumite distanțe, tipuri de trasee și nu în ultimul rând obiective. Totul e planificat și știu ce și cum anume voi alerga în 2020 sau în 2021. După acel an încă nu știu, dar deocamdată nici nu mă interesează.
Uite, azi am avut zi liberă de la alergat. Mi-a prins bine după nebunia de la Transmaraton. Dar crede-mă, abia aștept să fac antrenamentul de mâine. Să alerg pe un traseu de al meu folosit la multele antrenamente locale. Deși nu a trecut mai mult de o săptămână de când am alergat acolo. Deja mi-e dor de ea. Măi nene măi, unii oameni trăiesc și activează cu sufletul. Mai mult sau mai puțin și în funcție de această cantitate se măsoară și intensitatea sau chiar cantitatea de kilometri alergați.
Sigur că există storyuri de succes deja întâmplate și eu le respect. Dar nu există rețeta absolută și nu există doi oameni la fel nici măcar în rândul gemenilor.
Și mai e ceva. Atunci când plouă, bate vântul, este ceață deasă sau căldură infernală, atunci când unii dorm, stau la terasă, taie frunze la câini, freacă menta sau fluieră pe deal, alții poate chiar aleargă. La antrenamente, de plăcere sau chiar concursuri. Toate, dar absolut toate duc la intărirea sistemului muscular. Durerea este parte din această poveste și de aici se despart categoria alergătorilor care aleargă doar din plăcere și cei care alergăm pentru durere.
Dacă mă întrebi cum mă simt după cursă, îți voi spune că mă dor picioarele. Așa, și? Dacă n-o să mă întrebi, nu o să-ți spun. Simți vreo problemă? Să nu facem din țânțar armăsar pe baza unor conversații pe cât de normale, pe atât de banale. Eu aleg calea „shikaka”. Eu trăiesc azi, pentru că nu pot trăi pentru mâine! Eu risc, ca să trăiesc senzații tari și accept un anumit procentaj la partea cu posibilitatea de a eșua. Face parte din joc și eu sunt un jucător.