Așa am trăit ultramaratonul Transylvania Legends

De pe traseul Transylvania Legends

Ultramaratonul Transylvania Legends este o alergare, în 8 etape, în scopul strângerii de fonduri pentru Așezământul de Copii „Sf. Ierarh Leontie”. Este o poveste fermecată despre România, despre puritatea simplității. Traseul este parte din Via Transilvanica cu plecarea de la Putna și sosire la Mediaș. Traseul cuprinde distanța de 641 km și o diferență de nivel pozitivă de 19820 metri. Se spune că este aventura vieții pentru mulți alergători. Eu am participat în etapa a 8-a. Pentru mai multe informații accesează, fără rețineri, site-ul Transylvania Legends.

Sighișoara

Dimineața am plecat la drum împreună cu alți doi alergători valoroși mureșeni, Mihai Cengher și Bogdan Brumbea. Nici nu mi-am deschis bine ochii și eram deja în Sighișoara ca să-i luăm cu noi pe Adrian Costea și încă un alergător. Respectivii veneau pe picioarele lor după 7 zile de alergat. Niciodată nu strică să vezi o mică minune într-o dimineață care promitea multe întâmplări. Ajunși în Daneș (locul de campare), am rezolvat rapid formalitățile cu organizatorii și eram pregătit pentru ce urma. Cel puțin așa am crezut.

Traseul a început din Stejărenii cu o urcare, ca să ne încălzim bine. Am dorit să încep cu un ritm confortabil mie. Văzând că sunt prea aproape de alergătorii din Odorhei, mi-am zis să încerc să reduc ritmul măcar cu un gând. Respectivii alergători sunt de top. Înainte să se termine cățărarea au trecut de mine Adrian, Mihai și Bogdan. I-am urat baftă și mi-am văzut de treabă. Treaba mergea incredibil de bine. La coborâre chiar puneam frână, pentru că nu vroiam să alerg chiar cu 4 minute per kilometru. Cu aia sigur mă rupeam înainte de primul punct de hidratare.

A apărut și Bartha Bálint, mă întreabă cum merge și dispare la a doua cățărare. Acolo mi-am scos primul gel și deja calculam cam pe când să consum a doua. Gramaje, distanță, timp și poate și alte figuri îmi mai treceau prin cap. Am alergat cu zâmbetul pe buze până pe la kilometrul 15. De acolo crampele musculare au început să îmi dea târcoale. După prima coborâre în noroi. Eu detest să alerg în noroi. Mă și enervez, îmi pierd focusul, frânez prea mult și depun un efort excesiv. Coborâri din astea au mai urmat două la număr. Am avut 3 tuburi de magneziu cu mine.

Am trecut printr-un „rollercoaster” la Transylvania Legends

Se pare că proviziile de magneziu nu mi-au fost suficiente. Nici cunoștințele temeinice legate de nutriție. Pentru că la kilometrul 30 era un punct de alimentare. Eu nu știam cu ce fel de alimente aș fi putut să îmi completez rezervele de magneziu. Va trebui să învăț! După ploaia din prima parte a traseului, a urmat o căldură năucitoare. Mă așteptam, prin gând, ca la punctul de alimentare menționat să mă întrebe dacă mai pot continua. Nu m-au întrebat și mi-a fost rușine „să mă ofer” să abandonez. Într-un asemenea hal poate să mă aducă noroiul pe plan psihic. Nici apucăturile de crampe nu mă ajutau.

Parcă negociam cu voluntarii distanța rămasă până la final. 29 de km, ba nu că 26, de fapt alea sunt doar 24 de km zicea un domn. Na bine, „trăiți-ar”, am mulțumit suportul și am pornit la drum. Cu o părere de rău de nedescris. De două ori am vrut să mă întorc. Calculam cât mai e până la timpul limită la care voluntarii se mai află în punctul de alimentare. Apoi a urmat o cățărare dură de la altitudinea de 346 metri până la 534 metri. De aici nu mai puteam să mă întorc. Mai bine ți-am făcut o poză, ca și amintire. Așa arată Biertan de pe acel deal.

Biertan

A urmat kilometrul 38. Aici crampele au fost atât de tari încât mi s-au blocat picioarele. M-am pus jos în iarbă și prin gând mi-am băgat picioarele, și nu numai, în alergare. Abandonul s-a decis în mintea mea. Mi-am scos telefonul și consultam harta. Dacă coboram de pe traseul Via Transilvanica pe șosea, urma să găsesc o ocazie care să mă ducă din Richiș, apoi prin Moșa și într-un final în Mediaș. Dar ce o să-ți scriu ție? Asta e, nu mi-a mai păsat de nimic. Apare Ștefan Sălăgean, stăm un pic de poveste. Îi ziceam că m-am săturat și dânsul continuă.

Scriu prietenei că a venit timpul pentru primul meu abandon. Deja eram pe picior de plecare, de fapt de coborâre, când îmi răspunde că nu ar trebui să renunț. Că nu-mi stă în fire și mai bine să încerc chiar și la pas. Nu știu cât de normal sunt, eu sper că deloc (ce înseamnă „normal”?), dar mi-am schimbat decizia instant cu 180 de grade. Și cel mai bine îți mai postez o imagine bună. Știi de ce? Pentru că atunci când eu îmi pun ceva în cap, aia o obțin cu orice preț. Și nu mă aflam într-o stare proaspătă. Asta înseamnă că pe mai încolo nu mi-a mai stat mie cheful după poze. Atacam centimetru cu metru, cum puteam eu în aceea stare amortizată. Treceam și prin foc dacă era nevoie. Finish scria în capul meu!

De pe traseul Trasylvania Legends

Mi-am strâns dinții și am încercat un fel de „nordic walking” mai nașpa. Mai și alergam câte un pic, dar mereu după 100-200 de metri mă încercau crampele. Magneziu nu mai aveam. Am încercat să îmi administrez măcar apa în mod eficient. Și cam așa mi-am văzut de drum până la linia de sosire. Tot trecea un grup de alergători de mine, dar ei forțau prea tare pe coborâri. Tot timpul i-am ajuns din urmă pe urcări. Bețele m-au ajutat enorm. Parcă nici nu mai aveam picioare. Pe cățărări urcam din brațe cu bețele. Un lucru pozitiv ar fi apa cu multiminerale „ascuns” în rucsacul de alergare. Ca și de rezervă. Mi-a venit de minune. În acele clipe nu ai da o apă nici pentru 500 de euro!

Înainte de finish cu vreun kilometru și ceva apare un cuplu. Mi-am dat seama că fac parte din gașca de alergători și ei au terminat deja cursa. Veniseră în întâmpinarea alergătorilor de pe traseu. Mi-au oferit o bere. Așa de sete îmi era, că poate acceptam și un vin. L-am acceptat și așa s-a întâmplat să alerg (pe coborâri mai mimam și eu alergarea) cu berea în mână până la trecerea liniei de sosire. Deci la un moment dat o să apară o fotografie cu mine, trecând linia de sosire de la Transylvania Legends cu berea în mână. Cum am trecut linia de sosire, mi-am aruncat bețele în iarbă și m-am retras un pic în singurătate cât să-mi revin cât de cât.

Învățăminte de la ultramaratonul Transylvania Legends

Adrian Costea spune că am început prea tare. Sunt de acord! Un elev obișnuit nu își va confrunta în dezbateri pe profesorul de matematică. Adaug un singur lucru. Așa cum am început cursa, acela e nivelul la care doresc să ajung. Mi se pare normal să încerc la acel nivel. Ieri mi-a ieșit cam până pe la 15 km. Am aflat unde mai trebuie să lucrez. Până și un pilot de Formula 1 dacă vede o breșă, încearcă o depășire. Altfel nu ar mai fi pilot de Formula 1. Nu regret deloc că am început tare. Nu aveam de ce să mă menajez. Ca să ce? Să trec linia de sosire mai devreme cu 30 de minute sau cu o oră?

Experiența acumulată e valabilă pentru o viață întreagă pe care cu siguranță că nu o voi uita niciodată. Văd cu alți ochi multe întâmplări și decizii din timpul cursei. Mult mai pozitiv. Sunt decis chiar să încerc să mă împrietenesc cu noroiul. O să fie o relație ca între Vadim Tudor și Markó Béla, dar vom încerca să-i dăm o șansă relației noastre. Sunt nespus de fericit că nu am renunțat! A fost o experiență cu de toate. Mulțumesc organizatorilor pentru posibilitatea de a participa la Transylvania Legends, un eveniment aparte. Sunt sigur că la anul va crește și voi încerca să revin și eu.

De pe traseul Transylvania Legends

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.