Competiția de alergare montană Maraton Scaunul Domnului, prin gândul meu a avut mai multe descrieri de-a lungul desfășurării ei. În prima parte l-am numit o cursă dificilă. Apoi, observând că toate îmi merg bine, o intitulam ca și o cursă perfectă. După jumătatea concursului mă gândeam că am s-o numesc o cursă puternică. După ultimul punct de hidratare s-a întâmplat ceva, pe care îți voi povesti mintenaș, și astfel această competiție pentru mine rămâne una fără probleme.
Tangența mea cu vârful Scaunul Domnului datează din anul 2017. Anul în care încă aveam 106 kg și am participat la o drumeție pe această munte. Am pornit la prânz cu peste 70 de persoane. Am întâmpinat dificultăți în urcarea muntelui, mai ales în zonele deschise soarelui. Am ajuns sus în vârful muntelui seara târziu, după ora 22 sau poate chiar și 23. La nici doi ani, l-am parcurs alergând cu ritmul de 12:48 minute per kilometru. Însă povestea nu s-a încheiat acolo în aceea zi.
Începutul marii revanșe, pentru că evenimentul Maraton Scaunul Domnului a fost o ocazie prielnică de a-mi lua revanșa față de munte, a început straniu. Am salutat niște alergători care se aflau în ultima parte a grupului de start. Așa m-a prins startul undeva în ultima parte a grupului de alergători. Nu este un capăt de lume, dar pe viitor voi încerca să evit asemenea starturi. Fiecare om are dreptul la ideile lui și ideile fiecărui om sunt la fel de valabile ca și ideile altora.
Din păcate pe mine primii doi kilometri m-au taxat așa cum se cuvine. Vorbim de o porțiune nu tocmai ușoară dar alergabilă. Din păcate aceea porțiune era de tipul „single track”. Eu înțeleg că anumite porțiuni se abordează la pas de către unii alergători. Dar la concurs eu cred că se cuvine pasul grăbit. Mai ales în primii kilometri. S-a întâmplat să aud iarăși, nu știu de la cine, expresia fraierească „oricum nu de aici scoatem timpul”. Din punctul meu de vedere atitudine nasoală, din punctul acelui alergător cu siguranță o atitudine valabilă. În orice caz eu m-am simțit prost și am încercat să depășesc pe unde am putut. Chiar și printre tufișuri.
Apoi a urmat o cățărare în toată regula, unde nu mai aveam chef de nici o depășire. În ciuda startului mai ciudat, nu m-am pierdut cu firea și tot focusul meu a fost pe alimentație. Ajuns în vârf, am văzut că mai am destule lichide la mine și treceam de primul punct de hidratare fără să opresc. A urmat o porțiune a adevărului. Acolo dacă îmi mergea bine, însemna că mă aflu într-o zi cu formă bună. Nu am avut altceva de făcut decât să admir peisajele mirifice, să alerg și să alimentez și să mă hidratez din mers. Tot timpul am alergat cu un tempo sub capacitățile mele reale.
Prima coborâre lungă m-a prins cu un ritm lejer de 5 minute per kilometru. După care a urmat a doua urcare dificilă. Au fost și momente dificile, dar mai mereu am reușit să găsesc ceva pozitiv în acele momente și foarte rapid mă găseam în situația de a-mi da seama cât de bine merge treaba. Am început să joc din fluier la voluntari, să alerg cu spatele și să glumim. A doua pseudo-coborâre a mers ceva mai lent datorită faptului că avea și urcușuri. Ajung din urmă o trupă de semimaratoniști, dintre care una încearcă să se agațe după mine. Nu am avut o problemă cu asta, doar că gura nu-i mai tăcea. Acolo am accelerat un pic, cât să dispar din vizorul concurentei. Nu am avut chef de discuții lungi 🙂
A urmat ultimul punct de hidratare și alimentare, unde se afla și Mihai Cengher ca voluntar. Acolo am avut parte și de prima porțiune de coborâre extrem de dificilă. Am luat cola, apă, discutăm un pic și dau deja să plec, când eram întrebat dacă nu vreau și ceva mâncare. Ahaha! Ahaha? Hmmm. În orice caz, Mihai mă susținea să pornesc că și așa mai am destulă energie. Omul nu a greșit, avea dreptate. Râsetele mele interioare nesigure provin dintr-un alt motiv. Înainte să pornesc la drum, am făcut show și la ei cu fluierul (ritmuri de house dance) și am atacat ultima cățărare.
Cu aceea cățărare nu au fost probleme deosebite. Ba chiar am prins în vizor, din nou, niște alergători cunoscuți. Și acolo s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Să calculez și să decid dacă mă bag să-i vânez de genul „hunt them down”. Energie aveam, de siguranță am mai consumat penultimul gel care urma să fie de fapt ultimul. Cum pe respectivii alergători i-am prins din urmă la fiecare cățărare, nu am simțit o motivație deosebită ca să-i fac din nou. Mai ales că nu ne aflam nici unul în apropierea podiumului. Așa că ajuns în vârful ultimei cățărări am oferit o grimasă la cererea voluntarilor și a fotografului și mie mi-am făcut cadou o decizie.
Am decis să nu mai consum nici un fel de combustibil sintetic. Oricum mi-am simțit deja stomacul ciudat. Puteam să mai consum și cred că nu aș fi avut probleme să trag un pic mai tare în ultimii 7 kilometri. Dar nu am mai văzut rostul. Din vârful muntelui și până în vărful ultimei cățărări mi-am controlat cursa impecabil. Adică nu m-a depășit nimeni și am alergat sigur pe mine. Acum, fiind în afara vreunei poziții de podium, pe mine chiar nu mă încălzește, și nici nu mă deranjează, cu nimic dacă termin cu 5-7 locuri mai jos decât în acel moment. Plus că obiectivul principal, aceea de a livra o prestație fără probleme, l-am atins deja.
Ultima coborâre abruptă nu a fost distractivă deloc. Mă gândesc că dacă ploua abundent, aceea porțiune se scotea din mers de pe traseu de către organizatori. Așa pe uscat aluneca de coboram ori în cădere liberă, ori în patru labe pe invers. Dacă mai și aluneca, cred că se punea problema căderii în gol și poate unii concurenți sufereau niște accidentări mai cumplite. Na în fine, am trecut de aceea porțiune dar și de o turmă de oi cu câini. Ca să vezi miracol, nici măcar unul dintre câini nu a avut chef de harță. Eu aș fi avut cu ei, dar preferam să nu fie nevoie.
Am trecut câțiva metri și prin pârâul rece în amonte, pentru ca ultimul kilometru să mă prindă însetat. Aici nu am mai avut răbdare și nici nu mai eram nevoit să mă deplasez cu turația redusă. După cum spuneam, pe final, nu am mai consumat drăciile alea sintetice, dar de apă aveam nevoie totuși chiar și la un ritm redus. Astfel că m-am grăbit un pic până la linia de sosire ca să pot să beau cât mai devreme. Slavă cerului naturii sfinte, finalmente un maraton montan prestat și alergat fără probleme de la un capăt la celălalt. O revanșă aparte față de munte. Un punct important de unde pot să îmi continui parcursul ascendent.
M-a surprins atitudinea mea internă pozitivă de-a lungul cursei. Sunt sigur că parțial se datorează și trăirilor de la Transylvania Legends. Nimic nu a fost în zadar. Sunt foarte fericit. În aceste clipe de fericire transmit felicitări și organizatorilor evenimentului Maraton Scaunul Domnului. La prima ediție au lăsat o impresie deosebit de bună. Luptă, disciplină, focus și decizii. Zic eu bune. Am scos un ritm de 9:56 minute per kilometru. Nici prea bun, dar nici prea slab. Cam așa mi l-aș descrie această cursă și sper că ți-a plăcut relatarea mea. Îți mulțumesc pentru atenția acordată. Povestea continuă!
